Moartea era pentru tine katharsis neintrerupt, calatorie spre inimaginabil, interzisa de o asteptare care se consumase deja...
Moartea ai vazut-o cu ochi de artist: imbracata in frumos, particule de complexitate in finalitate simpla.
Si totusi, n-ai stiut ca avem dreptul de a gandi aceste lucruri doar inlauntrul nostru, fara a trada acordul dintre alesii omenirii si Univers.
Prin actiunea ta, ai facut cunoscute lumii secretele vietii; lumii, care le-a luat si le-a aruncat in mocirla... tot ceea ce ai insemnat tu, frantura din divinul Intreg, perla cu perla, in mocirla.
N-ai stiut sa-ti controlezi inima, care, precum a mea, iubeste prea nebun, strabate zilnic traseul familiar dintre Rai si Iad.
N-ai stiut cand sa pui oprelisti visarii salbatice si sa te ingrijesti de existenta pamanteana si intr-o zi, ea ti-a aparut straina in fata ochilor.
Ai trait in mintea ta vieti intregi, sufletul ti-era batran... Dar n-ai invatat ca intelepciunea si salvarea stau in asteptare.
Am fi explorat Universul impreuna.
Te-as fi iubit...
Cu dor,
Lavi
