De ceva timp simt o oarecare nemultumire intelectuala pt faptul ca am neglijat sarmanul meu blog. Imi circula in minte atatea subiecte incat nu ma pot decide ce sa abordez si daca, in fond, merita abordate. Asa ca am decis sa revin incet in blogosfera, postand o poezie peste care am dat acum cateva zile. Am scris-o "in tinerete" ( insert your sarcastic comment here ), pe vremea cand tocmai il descoperisem pe Minulescu si dezamagirile in dragoste erau o noutate, stabilind etalonul pt gradul cel mai inalt de suferinta. Nu stiu daca perspectiva mea s-a schimbat foarte mult de atunci, cert e ca am acumulat suficiente experiente cat sa-mi dezvolt un sistem de auto-aparare pe care l-am perfectionat asemenea lui Eddison, prin esecuri succesive. Sper ca imaginea mea de analizator obiectiv al mintii umane sa nu fie spulberata in totalitate prin aceasta postare.
Happy reminiscing,
Lavi
Celui care pleaca
Iti cant cuvinte magice-n ureche,
iti spun in limba noastra taine,
iti dau in dar comori fara pereche,
dar tu... n-asculti si nu-ntelegi...
Si limba noastra e, de fapt,
doar limba mea.
Si-a dragostei.
Tu n-o cunosti. Ci doar o-ngaimi.
Ai invatat doua cuvinte: "te iubesc";
si le repeti cu frenezie precum
copilul care a-nvatat sa spuna
"mama"
Ti-am pictat lumea
in culori necunoscute omenirii.
Erau culorile iubirii.
Dar tu, vedeai doar acuarela...
si le-ai sters in joaca ta.
Si-acum m-opresc.
Caci am vazut, esti mult prea pamantesc
si dragostea e grea povara
pentru tine...
